O stafie bîntuie PSRM - stafia conservatorismului. În toiul protestelor fermierilor, alesul poporului Corneliu Furculiță, tot el șef al socialiștilor din Parlament, le-a spus agricultorilor că, pe timp de secetă, trebuie să se roage și să rabde, strămoșește, cu un pahar de vin și un boț de mămăligă. Guvernul nu le poate da roadă sau ploaie, așa că degeabă protestează. Redăm integral înțelepciunea deputatului:

„La țară oamenii sînt cumpătați și deștepți, ei știu că dacă e secetă, trebuie să răbdăm, Domnul ne va da și ploaie și roadă, doar că trebuie să ne rugăm, să fim smeriți, să fim mai buni...

Așa a fost de veacuri, așa au procedat toți strămoșii noștri. Nu au protestat, nu au mers la capitală cu boii, plugurile și sapele. Smeriți au asteptat, și Domnul le-a dat și ploaie, și roadă în hambare...

Astăzi cei care nici nu știu cum crește roada cheamă țăranii la proteste: pentru ce ? Să ceară ploaie, roadă ? Mâ (sic!) adresez agricultorilor: nu cădeți în plasa politicanilor, nu vă lăsați să fiți utilizați în interesele lor politice, uitați-vă ce au facut ei pentru voi mai înainte. Guvernul caută motorină pentru lucrări agricole, ei vă dau pentru proteste...

În toate timpurile pămîntul Moldovei ne-a dat totul: și un boț de mămăligă, și un pahar de vin, să avem răbdare”[1]

Cu această ocazie, am pregătit o scurtă lecție de istorie despre răscoalele țăranilor de pe meleagurile românești, care au știut să pună piciorul în prag atunci cînd le ajungea cuțitul la os. În repetate rînduri, ei au cerut drepturi, pămînt și sprijin de la cîrmuitorii statului. Tot aici îi vom aminti deputatului Furculiță ce înseamnă cuvîntul care începe cu „S” din numele partidului său. Să le luăm pe rînd.

Răscoala de la Bobîlna din 1437-1438

Atunci țăranii români și maghiari s-au răzvrătit împotriva interdicției la strămutare, robotei (munca obligatorie pe moșia seniorului), dar și a zeciuielilor impuse de Episcopul Catolic din Transilvania. Sub conducerea lui Antal Nagy de Buda, ei au cerut anularea acestor constrîngeri și auto-guvernare pentru unguri și români. Prima confruntare dintre armata țăranilor și nobilime s-a soldat cu victoria celor dintîi. Astfel, voievodul Transilvaniei, Ladislau al IV-lea, acceptă o parte din cererile răsculaților. Mai apoi, revolta este zdrobită de o alianță a nobililor maghiari, sași și secui, iar românilor le este atribuit statutul de „națiune tolerată”, li se interzice participarea în treburile politice. Locuitorii Clujului care au fost de partea răsculaților sînt declarați și ei la rîndul lor țărani[2].

Răscoala lui Muha din 1490-1492

În 1490, 9000 de țăranii moldoveni și ruteni și-au unit forțele sub conducerea lui Muha[3], în majoritatea cronicilor prezentat ca moldovean, și s-au ridicat împotriva nobilimii poloneze. Răscoala a avut un caracter extrem de violent, țăranii au devastat așezările feudale, au masacrat nobilii și au pustiit orașe precum Sniatin, Colomeea și Haliciul.

Primul val al rebeliunii a fost stopat la Rohatîn de armata mult mai bine antrenată a regelui Cazimir al IV-lea. În 1491, țăranii se regrupează sub conducerea unui oarecare Barula, aceștia însă sînt înfrînți din nou în lupta de la Hotin. Răscoala continuă, iar în 1492 sub conducerea unui alt Muha, țăranii pornesc spre Pocuția, unde sînt din nou învinși.

O cronică germană ne spune că răscoala ar fi fost orchestrată de Ștefan cel Mare, care a încercat să slăbească influența nobilimii poloneze în Pocuția. Cert e că domnitorul Moldovei s-a folosit de această ocazie pentru a pregăti propria intervenție în Pocuția în 1498.

Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja din 1514

După înfrîngerea de la Bobîlna, antagonismul dintre țărănime și nobilime s-a înăsprit și mai mult. Sub conducerea lui Doja s-au unit iobagi, păstori, băieși, sărăcimea tîrgurilor și orașelor, români, unguri, slovaci, ruteni și sîrbi. Principalele revendicări erau anularea șerbiei și restabilirea libertăților anulate de nobilime și Biserica Catolică, cea mai mare posesoare de moșii. Cu o armată de 40.000 de oameni, Doja reușește să obțină cîteva victorii și chiar să-l prindă și ucidă pe episcopul Nicolaus de Csak. Fiind mai rău pregătiți decît armata profesionistă a nobilimii, ei pierd bătălia decisivă la Timișoara. Doja și ceilalți comandanți ai răscoalei au fost condamnați la moarte prin tortură, iar întreaga țărănime la iobăgie.[4]

Răscoala lui Cloșca, Horea și Crișan din 1784

Ca și în cazul primelor două răscoale, țăranilor le-a plesnit răbdarea din cauza condițiilor draconice impuse de nobilime.[5] Răsculații cereau libertate, revocarea privilegiilor nobililor, împărțirea pămînturilor acestora țăranilor și chiar instaurarea unui soi de republici populare. În timpul răscoalei au fost executați preoți și nobili și li s-au ars casele.

Pe capul liderilor au fost puse recompense enorme, iar niște țărani mai slabi de fire au cedat tentației și au trădat răscoala. Ei au devenit peste noapte „boieri”, Horea și Cloșca au fost executați prin trasul pe roată, iar Crișan s-a sinucis în propria celulă. Restul țăranilor implicați în răscoală au fost uciși, încătușați sau deportați în Bucovina și Banat. Celor din urmă, mai norocoși, li s-au ușurat un pic povara economică prin ordonanța împăratului Iosif al II-lea, care suprima șerbia, însă efectul a fost relativ mic. Pînă la Revoluția din 1848, cînd are loc abolirea definitivă[6], din cele 1960 de sate ardelene, 1866 erau încă sate de iobagi.

Răscoala ţărănească din 1907 și socialiștii

Aceasta a fost singura mare răscoală țărănească din Europa în secolul XX. Motivul principal a fost lipsa pămîntului. Doar 15% procente din țărani se puteau întreține din pămîntul propriu, ca rezultat al unei reforme agrare de mîntuială[7]. Restul erau obligați să muncească pămînturile moșierilor, singura metodă de a se întreține, fenomen ce va fi cunoscut ulterior ca neoiobăgie. Cu un an înainte de răscoală, rația alimentară consta dintr-un „bolovan mare de mămăligă tare ca piatra și castraveți murați”. Peste 50% din case erau din pămînt și nuiele, iar medicii igieniști descriau casa țărănească drept o „construcție mizeră”, „supraaglomerată, prost încălzită și prost ventilată.”[8]

Răscoala a început în nord-vestul Moldovei, în satul Flămînzi din județul Botoșani. Cerințele țăranilor au găsit puțin sprijin printre liberalii și conservatorii de la București, dar au fost sprijinite de socialiștii români. Existau și cluburi socialiste țărănești care apărau drepturile și libertățile țăranilor, cum ar fi dreptul la întrunire sau scutirea de muncă silnică. Aceste cluburi condamnau exploatarea țăranilor de către boieri și-i încurajau pe primii să se organizeze politic pentru a avea reprezentare parlamentară. Revendicările socialiștilor din timpul răscoalei din 1907 erau următoarele: „reluarea tuturor moșiilor stăpînite fără acte de proprietate; desființarea categoriei arendașilor intermediari; fixarea prin lege a unui maxim de arendă; revizuirea legii tocmelilor agricole și interzicerea învoielilor cu munca și plata în natură; reforma impozitelor și administrației; introducerea votului universal”.[9]

Răscoala a fost înăbușită sîngeros. Istoricii estimează că au fost uciși între două și zece mii de țărani.

Răscoale țărănești și bolșevicii: Tatarbunar 1924

Socialiștilor și comuniștilor moldoveni de azi le place să mai amintească din cînd în cînd despre revolta de la Tatarbunar[10] din 1924 ca exemplu de rezistență anti-românească în Basarabia.[11]

Acea răscoală a izbucnit cu ajutorul agenților bolșevici, care îndemnau țăranii să se ridice, nu să rabde sărăcia în care se aflau. Intervenția provocatorilor din URSS trebuie privită în contextul disputei teritoriale[12] dintre România și URSS privind Basarabia, dar, în același timp, ei au exploatat o nemulțumire populară reală pe fundalul unei noi reforme agrare eșuate și al unei secete care a afectat în primul rînd țărănimea.

Rezistența anticomunistă din Moldova

Cînd s-au pomenit în URSS, țăranilor moldoveni nu le-a căzut cu tronc ideea colectivizării. După ce generații la rînd au cerut și au luptat pentru pămînt, kolhozurile nu erau o propunere tocmai atrăgătoare și țăranii s-au împotrivit. Socialiștii sovietici însă se transformaseră din ațîțători la revoltă în opresori.

În pofida excesului de patriotism pro-românesc din istoriografia moldovenească post-sovietică, o bună parte din rezistența anticomunistă dintre Prut și Nistru era legată anume de refuzul țăranilor de a-și da pămînturile și bunurile la comun.

Spre exemplu, unul din cele mai importante grupuri de rezistență era Partidul Democrat Agrar[13], ai cărui membri erau majoritatea țărani, iar motivația lor era în primul rînd economică: să-și recapete pămînturile și să nu li se mai confiște de către autorități producția agricolă.

Povață pentru povățuitor

Deci nu, țăranii nu au fost mereu cuminți și cumpătați, ci au știut să ia furcile în mîini și să le îndrepte împotriva nobilimii opresoare: din Transilvania pînă-n Bugeac și din Pocuția pînă-n Oltenia. Țăranii chiar au mers împotriva clerului cînd acesta era de partea opresorului. Țăranii au cerut mai mult, cînd singura opțiune era „un bolohan de mămăligă” și nu au așteptat să se roage la Dumnezeu.

Imaginea mitică a țăranului care rabdă orice, nu crîcnește și se consolează cu rugăciunea este la fel de falsă ca și socialismul lui Corneliu Furculiță.

În 1907, socialiștii nu doar că n-au rămas indiferenți față de soarta țăranilor, ci i-au și ajutat să-și formeze revendicări și să se organizeze politic. În sînul PSRM, fosta ideologie revoluționară s-a transformat într-o stafie conservatoare. Povețele strîmbe ale lui Corneliu Furculiță n-au treabă nici cu istoria, nici cu socialismul al cărui steag îl flutură, și nici cu responsabilitatea pe care ar trebui s-o aibă guvernanții față de popor, mai ales pe timp de criză.

Fermierii nu protestează „să ceară ploaie, roadă”. Revendicările lor sînt clare și țin exact de atribuțiile guvernului: reeșalonarea datoriilor, scutiri de impozite, subvenții pentru semințe, compensații pentru grindină, etc. În loc să le ridiculizeze cererile, deputatul Furculiță ar putea el însuși să fie mai „smerit” și să ajute guvernarea din care face parte să găsească soluții pentru problemele agricultorilor.

Acest articol poate fi preluat în întregime, cu menționarea sursei, iar în cazul republicării pe web, și cu însoțirea unui link activ spre articolul original.

Abonați-vă la articolele noastre și pe Telegram.


  1. Pagina lui Corneliu Furculiță, facebook.com ↩︎

  2. Răscoala de la Bobîlna, ziare.com ↩︎

  3. Повстання Мухи, exlibris.org.ua ↩︎

  4. Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja, adevarul.ro ↩︎

  5. Răscoala din 1784, enciclopediaromaniei.ro ↩︎

  6. Iobăgia, enciclopediaromaniei.ro ↩︎

  7. Reforma Agrară din 1864, wikipedia.org ↩︎

  8. Adi Dohotaru, Socialiștii - O moștenire (1835-1921), Socialism și Țărănime p.104-130 ↩︎

  9. Idem. p.113 ↩︎

  10. Răscoala de la Tatarbunar 1924, wikipedia.org ↩︎

  11. Bogdan Ţîrdea: Moldova is a Romanian semi-colony, baricada.org ↩︎

  12. Christian Rakovsky, România și Basarabia, archive.org ↩︎

  13. Petru Negură, Elena Postică: Forme de rezistenţă a populaţiei civile faţă de autorităţile sovietice în RSS Moldovenească (1940-1956), DYSTOPIA, Nr. 1-2, 2012 ↩︎