Conceptul de „salariu minim” este practic absent din discursul public din Republica Moldova, deși are implicații foarte importante, atît pentru lucrătorii cu salarii mici, cît și pentru bugetul național.

Așa cum am arătat în studiul „Cine plătește factura pandemiei?”, restricțiile impuse de autorități au afectat disproporționat de mult persoanele cu venituri mici, în sensul pierderii locurilor sau al volumului de lucru. Diverse estimări arată că între 30 și 60 de mii de persoane și-au pierdut locurile de muncă anul trecut, iar cel mai mult au avut de suferit sectoarele cu un număr mare de angajați la nivelul salariului minim sau puțin peste acesta (HoReCa, turism, transport). În condițiile în care pandemia a afectat cel mai puternic persoanele cu venituri mici, salariul minim nu a oferit o protecție suplimentară.

Recent, deputatul Dan Perciun a depus o sesizare la Curtea Constituțională în care expune o serie de nereguli în modalitatea de stabilire a „salariului minim” și reclamă ca acesta să fie aliniat „minimului de existență”, calculat de Biroul Național de Statistică.[1]

Țara noastră poate învăța de la alte state din regiune, care au folosit mult mai activ acest instrument pentru a reduce inegalitățile sociale, a asigura o mai bună protecție socială pentru persoanele economic active și a combate fenomenul salarizării neformale. Dar să le luăm de la început.

Ce este salariul minim și la ce servește?

Pe scurt, salariul minim este suma minimă de bani pe care un angajator trebuie să o plătească unui salariat în cadrul unui contract de muncă pe normă întreagă: 5 zile a cîte 8 ore de lucru pe săptămînă.

În fond, este un drept minim al oricărui salariat, similar cu alte drepturi minime: zile de odihnă săptămînale, concedii de odihnă anuale, vîrsta minimă de angajare, protecția sănătății și securității în muncă etc. Ca și celelalte norme minime, salariul minim are scopul de a proteja salariatul în relația inegală cu angajatorul, care de obicei dispune de o putere mai mare de negociere.

Suntem bogați în salarii minime

În Republica Moldova, cadrul legal în domeniul salariului minim este pe cît de „dezvoltat”, așa cum o spune autorul unui studiu din 2015, pe atît de ambiguu și inechitabil.[2] În general, există două modele de fixare a salariului minim într-o țară: (1) stabilirea unui salariu minim național prin lege sau de către guvern în urma consultării mai mult sau mai puțin formale cu sindicatele și patronatele și (2) stabilirea unui salariu minim național sau a unor salarii minime sectoriale prin convenții (contracte) colective semnate între sindicate și patronate, acolo unde aceste instituții sînt reprezentative și puternice. În Republica Moldova, avem de a face cu primul model și cu elemente din al doilea (în unele sectoare, ca de exemplu în construcții, salariul minim este mai mare decît cel național).

Ambiguitatea cadrului legal moldovenesc vine din existența mai multor noțiuni echivalente cu salariul minim:

  • „salariul minim” propriu-zis, care este stabilit prin Hotărîrea de Guvern nr. 550 din 2014 la 1000 lei și neschimbat de atunci, devenit între timp irelevant pentru că pentru toți salariații s-au suprapus alte norme privind valoarea minimă a salariului; [3]
  • „valoarea de referință” din cadrul sistemului unitar de salarizare în sectorul bugetar, care corespunde „coeficientului de salarizare 1,00”, stabilită în Legea bugetului de stat pentru anul 2021 în valoare de 1700 lei, cu 50 de lei mai mult decît în anul precedent (+3%);
  • o prevedere alambicată din Legea privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar care prevede ca în cazul în care salariul mediul calculat este inferior valorii de 2200 lei, salariații vor beneficia de „plăți compensatorii” care să ridice salariul lunar pînă la acest nivel, stabilind astfel un nivel minim al salariului în sistemul bugetar la 2200 lei;
  • „cuantumul minim garantat al salariului în sectorul real”, stabilit de Guvern în baza Legii salarizării din 2002, care reglementează în realitate salariul minim în economia concurențială, se substituie noțiunii de „salariul minim” din HG 550/2014 și este de cele mai multe ori echivalat cu conceptul de „salariu minim” din alte țări;[4]
  • în teorie, sectoarele economice își pot stabili salarii minime la un nivel superior „cuantumului minim garantat al salariului în sectorul real” prin negociere între sindicate, patronate și guvern – în practică, acest lucru se întîmplă rar, iar guvernul blochează uneori creșterile negociate de sindicate și patronate, așa cum s-a întîmplat în sectorul de construcții.

Inechitatea sistemului legal moldovenesc privind salariul minim rezidă în primul rînd în diferența nejustificată dintre salariile minime din sistemul bugetar și sistemul real – bugetarii sînt plătiți mai prost. În al doilea rînd, autoritățile nu iau în calcul nevoile populației, ci doar productivitatea salariaților (cum este stabilită aceasta e subiect aparte de discuție și nici pe departe univoc) și inflația atunci cînd stabilesc salariul minim. În ultimul an inflația a fost foarte scăzută, ceea ce a blocat efectiv creșterea salariului minim în 2021.

Doi ani de stagnare: Din 2019, a crescut decalajul dintre salariul mediu și cel minim

Involuția salariului minim pe fundalul crizei Covid-19

În 2020, pe timp de pandemie, salariul minim în sectorul real a rămas neschimbat la nivelul de 2775 lei, fixat încă în 2019. Însă în termeni reali, adică ajustați la inflație, puterea de cumpărare a salariului minim a scăzut în 2020. Dacă în perioada 2015-2018 salariul minim a crescut mai mult în termeni reali decît salariul mediu pe economie, începînd cu anul 2018 puterea de cumpărare a salariului minim a scăzut. În rezultat, salariul minim a ajuns să reprezinte spre sfîrșitul anului 2020 doar 34% din salariul mediu pe economie, în scădere față de 40-42% cît ajungea la fiecare rectificare din luna mai în perioada 2014-2018. Pentru comparație, în țările din Europa Centrală și de Est, raportul dintre salariul minim și cel mediu a fost în anul 2019 între 39% (Estonia) și 48% (România).[5]

Minimul minimizat: A scăzut raportul dintre salariul minim și cel mediu pe economie

Scăderea puterii de cumpărare a salariului minim este vizibilă și în raport cu minimul de existență calculat de Biroul Național de Statistică (deși structura acestui coș și valoarea sa absolută este discutabilă, acest indicator este calculat după o metodologie stabilă și reflectă evoluția costului unui coș de consum de referință). În perioada 2013-2018, salariul minim a avut o tendință clară de creștere în raport cu minimul de existență calculat de Biroul Național de Statistică, dar din 2018 pînă în 2020 acest raport a scăzut de la 1,38 pînă la 1,33.

Coșul gol: După o creștere de cîțiva ani, a scăzut raportul din salariul minim și coșul minim de consum

Două lucruri însă trebuie luate în calcul suplimentar atunci cînd facem această comparație:

  • salariul minim este o valoare brută (din care se rețin taxele sociale și impozitul pe venit), iar coșul de consum o valoare netă, de aceea pentru o comparație pertinentă trebuie să avem în vedere salariul net, nu cel brut;
  • salariul minim trebuie să acopere nu doar cheltuielile din coșul persoanei salariate, ci și ale persoanelor dependente, în special ale copiilor.

În aceste condiții, este evident că salariile minime, atît în sectorul real cît și în cel bugetar, sînt inferioare minimului de existență, fapt contestat la Curtea Constituțională prin sesizarea deputatului Dan Perciun.

Ce se va întîmpla în 2021 și de ce este important să vorbim de salariul minim acum?

Conform hotărîrii Guvernului, de la 1 mai „cuantumul minim garantat al salariului în sectorul real” va fi stabilit la 2935 lei, adică o creștere de 5,76% față de valoarea actuală, neschimbată din 2019, de 2775 lei. Această creștere nu acoperă decît parțial inflația din ultimii doi ani și, pe fundalul deprecierii leului de la sfîrșitul anului 2020, este expusă riscului unei puternice deprecieri în termeni reali pe parcursul anului 2021.

În trimestrul 3 al anului 2020 salariul mediu pe economie a fost de 8074 lei, ceea ce înseamnă că noul salariu minim reprezintă doar 36% în raport cu această valoare, departe de media de 45% din Europa Centrală și de Est. Mai mult, din trimestrul 3 al anului 2020 este foarte probabil ca salariul mediu pe economie să fi crescut și mai mult, lăsînd salariul minim și mai mult în spate față de realitățile pieței. Un calcul elementar ne arată că, dacă în Republica Moldova proporția dintre salariul minim și cel mediu ar fi echivalentă cu cea a altor țări din regiune, salariul mediu ar putea ajunge la cel puțin 3600 lei.

Reticența de a crește salariul minim în Republica Moldova are cîteva cauze probabile:

  • nedorința guvernului de a accentua și mai mult ruptura dintre salariații din sectorul bugetar și cei din sectorul real, pe fundalul unui deficit bugetar aprofundat;
  • presiunea mediului de afaceri, directă – prin intermediul organizațiilor de lobby, sau indirectă – prin influențe personale asupra guvernanților, pentru a limita creșterea costurilor salariale;
  • lipsa de înțelegere a efectelor creșterii mai accentuate a salariului minim asupra companiilor și a încasărilor la buget în condițiile în care relațiile de muncă sînt un domeniu foarte opac în Republica Moldova.

Totuși, nu toate sectoarele economice au un comportament reticent față de creșterea salariului minim. Sectoarele care depind de puterea de cumpărare a populației, cu alte cuvinte cele care vînd pe piața internă, cum ar fi sectorul construcțiilor rezidențiale, susține creșterea salariilor minime pentru a stimula creșterea salariilor în general și deci a puterii de cumpărare a salariilor oficiale (importantă în vederea procurării locuințelor prin credit ipotecar). În acest sens, în sectorul de construcții încă de la sfîrșitul anului 2019 sindicatele și patronatele au negociat un salariu minim de 4000 lei, însă înțelegerea nu a putut fi implementată în practică din cauza blocajului din partea guvernului – conform legislației din Republica Moldova, Ministerul Economiei și Infrastructurii este parte semnatară a Convenției Colective sectoriale (spre deosebire de alte țări, unde convențiile sînt bipartite, semnate între sindicate și patronate). Astfel, guvernul nu doar că nu a crescut salariul minim pe economie, dar a și blocat creșterea acestuia în sectoare unde sindicatele și patronatele au ajuns la o înțelegere pentru a-l crește.

Sectorul de construcții este mai degrabă o excepție între sectoarele economice atunci cînd vine vorba de salariul minim. Companiile din alte sectoare se opun creșterii acestuia, din motive diferite:

  • în sectoarele cu valoare adăugată și productivitate mică (de exemplu, în HoReCa) mulți angajatori utilizează salariul minim ca un nivel de referință pentru salariul vizibil, restul fiind achitat salariaților neformal („în plic”);
  • pentru sectoarele integrate în lanțurile valorice internaționale, de exemplu filialele unor companii multinaționale, există asumpția că o creștere a salariului minim se poate propaga pe verticală în sus datorită contractelor colective de muncă sau al convențiilor colective care stabilesc nivelul salariilor pentru diverse funcții în raport cu salariul minim; pentru aceste firme, puterea de cumpărare a salariaților din Moldova contează mai puțin.

Și totuși. În condițiile în care în ultimii doi ani salariul minim a stagnat, iar puterea de cumpărare a acestuia chiar a scăzut, multe companii par a fi mai deschise acum decît de obicei asupra unei opțiuni de creștere mai accentuată a salariului minim, dar cer ca această creștere să fie făcută „cu atenție”, pentru a nu avea efecte negative asupra economiei.

Ce ar trebui să facă statul?

Chiar dacă deschiderea mediului de afaceri este doar parțială, ea poate și ar trebui utilizată de guvern nu doar pentru o creștere mai accentuată a salariului minim, posibilă și necesară, ci și pentru regîndirea întregului mecanism. Prioritățile ar fi următoarele :

  • să elimine din legislație noțiunile contradictorii și care se anulează reciproc;
  • să elimine discrepanțele nejustificate dintre salariile minime din sectorul real și cel bugetar;
  • să introducă drept referință pentru creșterea salariului minim un coș revizuit de consum lunar, conform metodologiei internaționale care are la bază conceptul de „viață decentă”,[6] spre deosebire de „minimul de existență”, utilizat în Republica Moldova;
  • să definească mai exact modalitatea de calcul a indicatorilor de corecție a salariului minim, adică a productivității salariaților și a inflației;
  • să definească mai bine rolul partenerilor sociali, sindicatele și patronatele, în procesul de consultare la fixarea salariului minim, precum și prevederea posibilității de negociere bilaterală a unor salarii minime superioare la nivel sectorial în cazul în care partenerii sociali sînt reprezentativi.

Ce-i în balanță

Beneficiile unei creșteri sustenabile a salariului minim sînt evidente: protecția celor mai vulnerabili salariați, stimularea creșterii salariilor pe verticală (în condițiile în care convențiile colective și contractele de muncă funcționează), creșterea puterii de cumpărare a populației, combaterea evaziunii fiscale pe salarii (mai ales a salariilor „la gri” – achitate parțial legal și parțial neformal), creșterea încasărilor la buget, reorientarea în timp a companiilor către activități mai complexe și cu o valoare adăugată mai mare.

Contraargumentul principal al celor care se opun creșterii salariului minim este faptul că multe companii mici nu vor supraviețui acestor creșteri și vor falimenta. Deși nu vreau să sune cinic, dar companiile care nu pot asigura un minim de existență decent salariaților lor poate că nici nu ar trebui să existe, nu?

În plus, în condițiile în care pe piața muncii există un deficit acut de forță de muncă care nu s-a rezolvat deși zeci de mii de salariați și-au pierdut locurile de muncă în timpul restricțiilor legate de Covid-19, să ținem, ca economie, salariații blocați în munci necalificate plătite foarte ieftin nu este nicidecum o soluție bună pentru dezvoltarea țării.


  1. Sesizarea nr. 18a din 1 februarie 2021 privind controlul constituționalității articolului 3 alin. (2) din Legea privind modul de stabilire și reexaminare a salariului minim nr. 1432/2000, a articolului 27 alin. (2) din Legea privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar nr. 270/2018, a Hotărârii Guvernului cu privire la cuantumul minim garantat al salariului în sectorul rural nr. 165/2010 și a Hotărârii Guvernului privind stabilirea cuantumului salariului minim pe țară nr. 550/2014, constcourt.md ↩︎

  2. Salariul minim: între eficiență economică și echitate socială, expert-grup.org ↩︎

  3. HG550/2014, legis.md ↩︎

  4. LP847/2002, legis.md ↩︎

  5. În celelalte țări raportul a fost de 39% în Cehia, 42% în Ungaria, 45% în Bulgaria și Polonia, 46% în Slovacia, 47% în Macedonia de Nord. Vezi Spatari Marcel, Ștefan Guga, Situația salariaților din Republica Moldova: o criză structurală, Syndex, FES-Moldova, 2019 ↩︎

  6. Cazul României poate servi drept exemplu util în acest sens. În 2020, Parlamentul României a adoptat un nou Coș minim de consum pentru un trai decent, care servește drept referință pentru politicile sociale și poate fi utilizat ca indicator în negocierile colective și în stabilirea salariilor minime. Vezi aici metodologia de calcul. ↩︎