Moldova nu este nici o republică parlamentară pînă la capăt, nici una prezidențială. Tranziția din anii ‘90 nu a însemnat doar haos economic, ci și politic, iar Constituția din 1994, care stabilește arhitectura politică a țării, reflectă fidel acea perioadă – e un compromis care nu i-a satisfăcut nici măcar pe politicienii acelor ani.

De atunci, țara a trecut de la semi-prezidențialism la parlamentarism și înapoi la semi-prezidențialism. Funcția șefului statului continuă să fie subiect de discuție pînă azi și ultima dată atribuțiile prezidențiale au fost modificate chiar în august 2020.[1] Mulți cetățeni nici nu știu exact care sînt funcțiile președintelui și totuși sînt rugați de politicieni să iasă la vot pe timp de pandemie.

În acest articol, vom parcurge un scurt istoric al funcției prezidențiale, de la Mircea Snegur la Igor Dodon, pentru a înțelege de ce încă discutăm care sînt și care ar trebui să fie puterile președintelui, vom examina concret care sînt atribuțiile sale în 2020 și ce înseamnă prezidențialismul pe care îl promovează cu atîta foc Igor Dodon.

30 de ani și 5 președinți

Moldova a avut cinci șefi de stat cu acte în regulă: trei aleși de popor – Mircea Snegur, Petru Lucinschi și Igor Dodon, și doi aleși de Parlament – Vladimir Voronin și Nicolae Timofti. Pe lîngă ei, Mihai Ghimpu, Vlad Filat și Marian Lupu au avut ocazia să încălzească fotoliul prezidențial în calitate de interimari. Rolul și puterile lor s-au schimbat de-a lungul anilor și totuși, după cum vom vedea, în 2020 am revenit în linii mari la aceleași atribuții și aceleași discuții ca în anii ‘90.

Primul președinte

În 1990, Moldova era încă o Republică Sovietică Socialistă, cu un regim mai degrabă parlamentar. Mircea Snegur a fost ales mai întîi președinte al Sovietul Suprem, adică spicher, și abia apoi președinte al republicii – tot de către Sovietul Suprem, care avea peste 370 de deputați și, un an mai tîrziu, avea să se redenumească în primul Parlament al Republicii Moldova.

Puterea era împărțită atunci de Frontul Popular și un grup de comuniști reformatori, al căror reprezentant era Snegur.[2] Primii voiau o republică parlamentară, în timp ce Snegur & Co preferau un regim prezidențial. Destrămarea rapidă a Frontului i-a permis taberei președintelui din Parlament să modifice legea astfel încît șeful statului să fie ales direct de către popor.

În 1991, Mircea Snegur a cîștigat lejer alegerile prezidențiale – era unicul candidat. Scrutinul a fost boicotat în Transnistria, Găgăuzia, dar și de unele facțiuni de frontiști.

Diviziunea puterilor în stat însă rămînea neclară, fiindcă țara nu avea încă o Constituție nouă. Sistemul politic se baza pe legislația rămasă din perioada sovietică și era ajustat din mers. Pentru Snegur, alegerea directă a președintelui de către popor era doar un prim pas către un regim prezidențial.

Primul președinte: Mircea Snegur a cîștigat alegerile din 1991 - era unicul candidat.

Parlamentul era totuși prea fărîmițat și pestriț, iar Snegur nu reușește să-și încropească o majoritate loială cu care să-și satisfacă ambițiile. În 1993, în fruntea Legislativului ajunge un politician cel puțin la fel de ambițios ca Snegur – Petru Lucinschi, care nu avea niciun chef să cedeze din puterile instituției sale. Astfel, Constituția adoptată în 1994 a fost inevitabil un compromis care consfințea status quo-ul și regimul semi-prezidențial.

În linii mari, funcțiile și puterile președintelui stabilite atunci sînt aceleași ca în prezent. Una din atribuțiile pierdute de-a lungul anilor prevedea că, dacă asistă la ședința Guvernului, șeful statului o prezidează în locul premierului. Aparent e doar o formalitate, dar în practică poate fi foarte utilă. În România, spre exemplu, Klaus Iohannis a folosit acest privilegiu pentru a tărăgăna adoptarea de către Guvernul PSD a unor ordonanțe de urgență controversate.[3]

Gambitul spicherului

Revenind în Moldova anilor ‘90, Parlamentul respinge toate încercările lui Mircea Snegur de a promova un regim prezidențial.

În 1996, toți trei lideri din fruntea statului – președintele Snegur, spicherul Lucinschi și premierul Andrei Sangheli – se înscriu în cursa prezidențială, iar învingător iese, spre surprinderea multora, Petru Lucinschi.

După ce se mută din Parlament la Președinție, el devine un adept al prezidențialismului și preia agenda lui Snegur. Adică Lucinschi încearcă să promoveze exact acea reformă pe care o blocase cu un an-doi mai devreme.

De fapt, planul său era chiar mai ambițios și prevedea trecerea la un sistem mixt și reducerea numărului de deputați la 71 – o idee pe care Dumitru Diacov, pe atunci spicher al Parlamentului, pesemne că a transmis-o cu succes PDM-ului condus de Plahotniuc două decenii mai tîrziu.

Bumerangul prezidențial: Ca răspuns la ambițiile lui Petru Lucinschi, deputații au votat trecerea la republică parlamentară.

Deputații nu au fost încîntați de viziunea președintelui, așa că Lucinschi decretează organizarea unui referendum consultativ privind trecerea la un regim prezidențial. Peste 64% din alegători votează pentru, dar Parlamentul rămîne îndărătnic și nu cedează.[4]

Dimpotrivă, inițiativa lui Lucinschi reușește imposibilul și unește Legislativul dezbinat, care votează în 2000 cu 92 de voturi contra patru trecerea la un regim parlamentar, în care șeful statului urma să fie ales de deputați.

Această reformă însă nu a fost una într-adevăr democratică și nu s-a bazat pe un consens larg în societate – votul celor 92 de deputați din 101 a fost o coaliție politică de moment contra președintelui Lucinschi și ignora opinia oamenilor de rînd, majoritatea dintre care erau în favoarea unei republici prezidențiale, după o arătase referendumul de un an mai devreme.

Tătucul republicii parlamentare

Consensul parlamentar dispare cînd legiuitorii chiar trebuiau să aleagă un nou președinte și, după trei încercări nereușite de a numi șeful statului, Parlamentul este dizolvat. Pe fundalul fărîmițării forțelor politice din anii ‘90, comuniștii – de facto unicul partid stabil – cîștigă o majoritate de 71 de locuri în Parlament la alegerile anticipate din 2001 și îl numesc președinte pe Vladimir Voronin.

Sprijinit de o majoritate constituțională loială în Legislativ, Voronin concentrează toată puterea în mîinile sale, iar spichera Eugenia Ostapciuc și premierul Vasile Tarlev îi sînt practic subordonați. Deși republica era formal una parlamentară, Voronin e acuzat de autoritarism și construirea unei verticale a puterii în stil sovietic.

La alegerile din 2005, majoritatea PCRM din Parlament e redusă de la 71 la 56 de deputați. Voronin este totuși reales cu voturile PDM (din care făceau parte Diacov și Filat), PPCD (Roșca) și PSL (Serebrian).

Tătuca deputaților: Regimul parlamentar nu l-a împiedicat pe Vladimir Voronin să concentreze puterea în mîinile sale.

În a doua perioadă a guvernării PCRM, în partid încep să se contureze fracțiuni și lideri secundari. Ostapciuc, o membră fără mare influență în partid, e înlocuită la șefia Parlamentului de Marian Lupu. În 2008, premierul „tehnocrat” Tarlev e înlocuit cu Zinaida Greceanîi, o veterană a partidului. Și Lupu, și Greceanîi au plecat mai tîrziu din PCRM și au devenit lideri de partid.

Evoluția parlamentarismului moldovenesc, cel puțin așa cum era el înțeles și implementat de PCRM, ia o cotitură radicală în 2009, cînd comuniștii cîștigă ambele alegeri (aprilie și iulie), dar nu obțin suficiente voturi pentru a numi președintele.

Apogeul și declinul republicii parlamentare

Noile alianțe pro-europene de după 2009 nu pot alege un președinte decît în 2012, după trei ani de interimat și două alegeri parlamentare anticipate (iulie 2009 și noiembrie 2010).

Funcția președintelui își pierde prestigiul și importanța, devenind mai degrabă o sursă de blocaj și instabilitate. Nicolae Timofti e pus în fotoliul prezidențial pentru a astupa un gol și, fără sprijinul real al Parlamentului, e lipsit de putere politică. Ieșită de sub aripa lui Voronin, republica parlamentară ajunsese la maturitate.

Floarea parlamentarismului: Președintele Nicolae Timofti a fost lipsit de putere politică.

Pe de altă parte, fracturarea politică a Parlamentului însemna că pragul de 61 de voturi pentru alegerea președintelui putea declanșa din nou o criză ca cea dintre 2009-2012.

Așa că, în 2016, Curtea Constituțională condusă de Alexandru Tănase decide că reforma din 2001 a fost ilegală, pe temeiuri mai degrabă de procedură, iar președintele trebuie din nou ales de popor. Doar că Tănase & Co nu restabilesc și atribuțiile pierdute ale șefului statului.

Analistul politic Victor Ciobanu explica pentru Newsmaker că decizia CC mai rezolva și altă problemă – protestele comune ale opoziției împotriva lui Vlad Plahotniuc. Anunțînd alegeri prezidențiale în 2016, regimul PDM a transformat liderii opoziției din aliați de nevoie în rivali electorali.[5]

Igor Dodon cîștigă alegerile din 2016 cu sprijinul ascuns al pediștilor, însă ambițiile sale prezidențiale sînt puse la punct de Curtea Constituțională, care introduce mecanismul absurd al suspendării pe 5 minute. De fiecare dată cînd președintele nu vrea să semneze ceva, spicherul devine președinte interimar pe cîteva minute și semnează în locul lui.

În 2019, se schimbă partidele de la putere, se schimbă componența Curții Constituționale și noii judecători restabilesc o parte din integritatea funcției prezidențiale.

După ce rup alianța cu blocul ACUM în noiembrie 2019, socialiștii lui Igor Dodon înjgheabă o coaliție cu PDM și numesc un cabinet de miniștri compus în bună parte din foști consilieri ai președintelui. Socialiștii controlează cele mai importante trei funcții din stat, ba mai cîștigă pentru prima dată și alegerile locale din capitală.

Președintele Dodon e peste tot – ba gestionează lupta anti-Covid, ba indexează pensii, ba îi zice primarului ce străzi să repare în Chișinău, ba negociază credite cu Rusia. Opoziția îl critică pentru depășirea atribuțiilor sale oficiale, dar Igor Dodon vrea mai mult.[6]

Ca pe timpul lui Voronin, puterea politică personală a președintelui Dodon se bazează pe o majoritate parlamentară și un Guvern docil. Or majoritatea aceasta e foarte șubredă și socialiștii deja se pregătesc, din cîte se pare, să-i înlocuiască pe democrați cu Platforma „Pentru Moldova”, compusă din ex-pediști și deputații lui Ilan Șor.[7]

Igor Dodon ar prefera însă ca puterea președintelui să nu depindă de nestatornicele alianțe din Parlament și vrea ca țara să treacă la un regim prezidențial. Cel puțin aceasta este opțiunea sa la momentul scrierii acestui articol. N-ar fi o surpriză ca surferul roșu, asemenea înaintașilor săi Snegur și Lucinschi, să-și schimbe preferințele dacă pierde alegerile.

Atribuțiile președintelui

Că tot am ajuns la zi cu istoria funcției președintelui Moldovei, e timpul să vedem ce anume poate sau nu poate face șeful statului în 2020, în afară de tradiționala risipă de ordine și medalii.

Politica externă

E la modă printre politicieni și experți să zică că ajunge cu geopolitica. O bună parte dintre alegători probabil sînt de acord – relațiile externe par ceva abstract, fără legătură cu sărăcia, corupția și drumurile proaste din Moldova. Pe de altă parte, clișeul despre țările mici care trebuie să facă diplomație mare nu e lipsit de adevăr.

Americanii au construit drumul Sărăteni-Soroca, românii au reparat sute de grădinițe prin țară, europenii sprijină lansarea și dezvoltarea afacerilor mici și mijlocii, iar rușii sînt mereu gata să-și schimbe atitudinea față de fermierii și transportatorii moldoveni în funcție de semnalele politice de la Chișinău. În Moldova, consecințele politicii externe sînt cît se poate de materiale și afectează direct viața cotidiană a oamenilor.

Președintele, ca cel mai înalt reprezentant al țării în plan extern, poate stabili relații de prietenie cu alte țări și structuri internaționale, poate negocia proiecte și tratate, poate schimba viața moldovenilor de acasă cu o strîngere de mînă la Bruxelles sau Moscova. De altfel, promisiunile Maiei Sandu că va atrage mai multă asistență externă și ale lui Igor Dodon că va asigura amnistia migrațională pentru moldovenii din Rusia sînt printre cele mai realiste din programele lor.

Președintele și Guvernul

Președintele poate suspenda actele Guvernului, dacă i se pare că încalcă vreo lege, pînă se pronunță Curtea Constituțională.[8]

Mai important este însă rolul președintelui în formarea Guvernului. Potrivit Legii Supreme, șeful statului numește premierul și miniștrii după consultări cu fracțiunile parlamentare, apoi cabinetul propus trebuie să primească votul de încredere al Parlamentului.

Potrivit Curții Constituționale, președintele trebuie să accepte și să înainteze candidatura propusă de o majoritate parlamentară formalizată, dacă aceasta există. În lipsa unei astfel de majorități, e în drept să-și înainteze propriul candidat. Așa a făcut Igor Dodon cînd la propus pe Ion Chicu premier.

Dacă președintele refuză să accepte candidatura pentru șefia Guvernului din partea unei majorități parlamentare, atunci el poate fi suspendat de Legislativ și supus unui referendum de demitere. Actuala componență a CC a anulat mecanismul suspendării pe 5 minute.[9]

Mofturile Curții: Judecătorii constituționali ba au întărit funcția prezidențială, ba au subminat-o.

În practică, decizia Curții întărește puterea politică a șefului statului, care are trei bariere de protecție. În primul rînd, CC trebuie să constate că refuzul său de a numi candidatura majorității parlamentare este o încălcare gravă a Constituției. În al doilea rînd, pentru suspendarea sa trebuie să voteze două treimi din deputați – un prag foarte înalt. În al treilea rînd, trebuie să voteze suficientă lume pentru demiterea sa la referendum.

Adică majoritatea parlamentară trebuie să aleagă – ori negociază cu președintele candidatura pentru premier, ori trebuie să declanșeze procedura de suspendare și demitere, cu șanse minime de succes în majoritatea cazurilor.

După învestirea Guvernului, președintele și premierul pot schimba miniștrii fără a avea nevoie de acordul Parlamentului. Din nou, așa au făcut Igor Dodon și Ion Chicu cînd au înlocuit miniștrii PDM luni, 9 noiembrie 2020. Formal, inițiativa trebuie să vină din partea premierului, iar președintele are voie să respingă o singură dată propunerea prim-ministrului. Dacă se opune a doua oară, se repetă scenariul de mai sus.

Președintele și Parlamentul

Constituția spune că „în cazul imposibilității formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni”, președintele poate dizolva Parlamentul. Cum arătam mai sus, dacă președintele refuză să numească premierul agreat de majoritatea parlamentară, Legislativul trebuie să-l suspende cu votul a două treimi din deputați, iar dacă majoritatea parlamentară nu are atîtea voturi, atunci trebuie să negocieze din nou cu șeful statului.

Dacă deputații și președintele oricum nu ajung la un acord și Parlamentul nu are suficiente voturi pentru a-l suspenda pe președinte, acesta poate să dizolve legislativul. Sînt suficiente două condiții: 1) Parlamentul să respingă două garnituri guvernamentale propuse de președinte; și 2) să treacă 45 de zile de la prima solicitare a votului de încredere pentru Guvern.

Cu alte cuvinte, dacă șeful statului și deputații nu cad de acord asupra cabinetului de miniștri, președintele este bine poziționat să forțeze dizolvarea Parlamentului.

Constituția îi mai dă șefului statului dreptul de a participa la lucrările Parlamentului și de a adresa deputaților „mesaje cu privire la principalele probleme ale națiunii”. De asemenea, președintele mai are drept de inițiativă legislativă, adică poate să propună spre adoptare proiecte de legi privind orice chestiune – de la drepturile omului la Codul Vamal – dar ele trebuie să fie votate de o majoritate parlamentară. Orice lege adoptată de Parlament trebuie apoi promulgată de președinte, care are dreptul o singură dată să o trimită spre reexaminare deputaților. Dacă refuză a doua oară – ați ghicit: CC, suspendare în Parlament, referendum pentru demitere.

Șeful statului are pîrghii clare prin care să influențeze agenda politică a legislativului, dar în limitele separării puterilor în stat.

Alte atribuții

Șeful statului numește directorul Serviciului de Informații și Securitate, dar acesta trebuie confirmat prin vot de Parlament. Deputatul PAS Dumitru Alaiba propunea în 2016, pe blogul său, un scenariu în care președintele înclină balanța politică a țării în favoarea sa prin „purificarea” instituțiilor statului de inamicii corupți cu ajutorul SIS-ului. Ce-i drept, nu-i clar nici cît de realist e traseul propus de Alaiba, or directorul SIS trebuie totuși votat și de Parlament, și nici cît de democratică ar fi preluarea puterii cu ajutorul serviciilor secrete.[10]

De asemenea, președintele numește în funcție, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii, președinții și vicepreședinții instanțelor judecătorești, cu excepția Curții Supreme de Justiție. Șeful statului poate refuza o singură dată propunerea CSM. Cu alte cuvinte, președintele poate tărăgăna numirea sau promovarea unor judecători controversați, în speranța că opinia publică va determina CSM-ul să-și schimbe decizia.[11]

Igor Dodon, spre exemplu, nu a folosit acest drept și l-a numit președinte al Curții de Apel Chișinău pe Vladislav Clima, unul din judecătorii care a menținut în vigoare decizia de anulare a rezultatului alegerilor din Chișinău în 2018.[12]

Tot șeful statului e cel care „soluționează problemele cetățeniei Republicii Moldova și acordă azil politic”. Spre exemplu, președintele ar putea să blocheze mecanismul cetățeniilor prin investiții pînă la anularea sa de către Parlament sau măcar pînă la perfecționarea procedurii de verificare a acestor investitori și reducerea riscurilor de securitate.[13]

De asemenea, ar fi fost în puterea președintelui să acorde azil politic celor șapte profesori turci și să prevină răpirea și deportarea lor. [14]

Șeful statului mai e și comandantul suprem al forțelor armate. Pe timp de pace, e un titlu care nu înseamnă multe, dar Moldova are un conflict înghețat cu o regiune separatistă, așa că acest rol al președintelui este potențial foarte important.

Nu în ultimul rînd, șeful statului conduce Consiliul Suprem de Securitate. În pofida numelui impozant, acesta este doar un organ consultativ și legea prevede expres că membrii CSS „nu au împuterniciri suplimentare”.[15]

Ce facem cu președintele mai departe?

Dacă politicienii moldoveni decid să meargă pe calea unei reforme constituționale, nu va fi suficient să aleagă între a da mai multă putere președintelui sau Parlamentului, or astfel riscăm să vedem aceleași greșeli ca în trecut, cînd aceste decizii erau luate în funcție de interesele de moment ale politicienilor de la putere. Spicherul Lucinschi nu i-a permis lui Mircea Snegur să transforme țara în republică prezidențială, iar apoi deputatul Snegur a votat împotriva aceleiași reforme promovate deja de președintele Lucinschi. Curtea Constituțională a restabilit în 2016 alegerea directă a șefului statului de către popor, iar în 2017 a castrat funcția prezidențială prin mecanismul suspendării pe cinci minute.

Renașterea prezidențialismului: Curtea Constituțională a întărit funcția președintelui, iar Igor Dodon are ambiții autoritare.

Șirul acestor decizii rău-gîndite trebuie oprit. Orice reformă a arhitecturii politico-juridice a țării trebuie să fie potrivită specificului social, cultural și politic al Moldovei, gîndită pe termen lung, dezbătută și consultată public, apoi adoptată și asumată de majoritatea forțelor politice în baza unui consens larg în societate, printr-un mecanism democratic legitim – fie prin referendum, fie măcar de o majoritate de două treimi de deputați.

Politica anilor ‘90, dar și cea de după 2009, par să-i dea dreptate lui Igor Dodon – Moldova ar avea nevoie de un președinte puternic pentru mai multă stabilitate politică și eficiență administrativă a ramurii executive.

Pe de altă parte, ce vrea Igor Dodon nu e o republică prezidențială democratică, ci o dictatură ca în Belarus, după cum o recunoaște chiar el: „ai dat cu pumnul în masă și i-ai pus la punct și pe procuror și pe judecător, și pe deputat, și pe prim-ministru”.[16]

Firește, după cum arătam în alt articol, prezidențialismul democratic este o formulă politică viabilă. Ghidul Oxford de drept constituțional spune că acest regim „pare deosebit de potrivit țărilor care se confruntă cu sarcini complexe precum construirea și dezvoltarea unei națiuni independente”.

Semi-prezidențialismul anilor ‘90, în viziunea unor politologi străini, e parțial de vină pentru instabilitatea politică din acei ani, pentru criza economică, lipsa reformelor, privatizarea defectuoasă și alte probleme conexe. În practică, compromisul consfințit de Constituție în 1994 însemna că nicio instituție nu era suficient de puternică pentru a implementa reformele necesare.[17]

Pe de altă parte, asta a mai însemnat că nicio instituție nu a putut acapara unilateral puterea. Moldova nu a căzut în capcana altor state post-sovietice care, seduse de alura unui președinte puternic, s-au pomenit capturate de niște regimuri autoritare de care nu pot scăpa pînă azi.

Istoria funcției prezidențiale în Moldova arată că uneori dibăcia și intențiile politicienilor contează mai mult decît regimul politico-juridic. Vladimir Voronin a fost un președinte puternic într-o republică parlamentară, iar Vlad Plahotniuc controla toate ramurile puterii fără a ocupa nicio funcție de vîrf în stat.

Poate că, într-adevăr, o alegere definitivă între parlamentarism și prezidențialism va clarifica rolurile și puterile instituțiilor de conducere, va fluidiza procesele politice și va oferi în același timp un cadru stabil pentru desfășurarea acestora. Succesul și funcționalitatea semi-prezidențialismului moldovenesc pot fi pe bună dreptate puse la îndoială.

Totuși, orice sistem poate fi pervertit ușor dacă actorii politici nu sînt de bună-credință – de la parlamentarism la oligarhie și de la prezidențialism la autoritarism nu e decît un pas.

Unul din motivele pentru care sistemul politic moldovenesc nu dă rezultatele așteptate de popor nu ține atît de arhitectura politică a republicii, cît de slaba instituționalizare a partidelor. Cu excepția PDM, ale cărui zile oricum par să fie numărate, toate formațiunile politice din Parlamentul actual au fost create după 2010. Înainte să fie preluat de Igor Dodon în 2011, PSRM exista practic doar pe hîrtie.

În anii ‘90, unul din motivele stagnării era, potrivit politologui american Steven D. Roper, „lipsa unui sistem partinic stabil, în care niciun politician nu era sigur de viitorul său politic sau de cel al partidului său”.[18] Istoricul Charles King scrie că politicienii moldoveni „preferau să bată pasul pe loc decît să facă un pas greșit”.[19]

Schimbarea arhitecturii constituționale a republicii înspre prezidențialism sau parlamentarism poate fi o soluție binevenită, dar nicidecum un panaceu pentru toate problemele Moldovei. Fără partide durabile, finanțate curat, fără separarea statului de biserică, fără o justiție independentă și integră, fără actori politici de bună-credință, simpla schimbare a regimului politic prezintă mai multe riscuri decît avantaje.

Acest articol poate fi preluat în întregime, cu menționarea sursei, iar în cazul republicării pe web, și cu însoțirea unui link activ spre articolul original.

Abonați-vă la articolele noastre și pe Telegram.


  1. Curtea Constituțională a decis: Președintele este obligat să desemneze candidatul înaintat de majoritatea parlamentară pentru funcția de premier, newsmaker.md ↩︎

  2. Partidele și pendularea geopolitică / e-democracy.md, e-democracy.md ↩︎

  3. Klaus Iohannis a participat la ședința de guvern. Liviu Dragnea: "Ce face Iohannis dacă Guvernul vrea să dea o ordonanță oarecare? O distruge cu ciocanul?", tvr.ro ↩︎

  4. William Crawther, Semi-Presidentialism and Moldova’s Flawed Transition, în Semi-Presidentialism and Democracy, în Semi-presidentialism and Democracy. Palgrave Macmillan, 2014; ↩︎

  5. Президент в Молдове решает все. Или ничего? Разбор NM, newsmaker.md ↩︎

  6. VIDEO/ Igor Dodon vrea republică prezidențială și limba rusă obligatorie în școli, zdg.md ↩︎

  7. Analizeaza sau nu cei din PSRM o eventuala coalitie cu Partidul SOR sau platforma Pentru Moldova. Ce spun membrii PSRM - VIDEO, protv.md ↩︎

  8. Constituția Republicii Moldova, legis.md ↩︎

  9. Hotărârea nr. 23 din 06.08.2020 pentru interpretarea articolelor 89, 91 și 98 alin. (1) din Constituție, constcourt.md ↩︎

  10. Președintele – virusul ce poate ”însănătoși” sistemul, alaiba.md ↩︎

  11. LEGE Nr. 544 din 20-07-1995 cu privire la statutul judecătorului, legis.md ↩︎

  12. ULTIMA ORĂ/ Igor Dodon a semnat decretul de numire a lui Vladislav Clima în funcția de președinte a Curții de Apel Chișinău, zdg.md ↩︎

  13. Cine cumpără cetățenia Moldovei prin „investiții”?, jurnal.md ↩︎

  14. CEDO condamnă Republica Moldova pentru expulzarea, în septembrie 2018, a șapte profesori turci, anticoruptie.md ↩︎

  15. LEGEA Nr. 618 din 31-10-1995 securităţii statului, legis.md ↩︎

  16. VIDEO Dodon explică de ce vrea regim prezidenţial: „Ai dat cu pumnul în masă și l-ai pus la punct și pe judecător, și pe deputat, și pe prim-ministru”, adevarul.ro ↩︎

  17. Steven D. Roper, From semi-presidentialism to parliamentarism: Regime change and presidential power in Moldova, Europe-Asia Studies 60:1, 2008; ↩︎

  18. Idem. ↩︎

  19. Charles King, The Moldovans: Romania, Russia, and the Politics of Culture. Hoover Institution Press, 2013. ↩︎