Vlad Plahotniuc și democrații săi au reușit să împingă pro-europenii de la ACUM și socialiștii pro-ruși într-o alianță de guvernare neașteptată. După cîțiva ani, în care a deplîns starea de stat capturat a Moldovei, fosta opoziție a ajuns la putere și s-a apucat de eliberare, dezoligarhizare și de-capturare. Începutul a fost promițător – o Declarație a Parlamentului care recunoștea captivitatea instituțiilor de stat. Două luni mai tîrziu, Declarația nu pare să fi schimbat radical politica moldovenească.

Ce zice Declarația?

Adoptarea ei a fost una din condițiile blocului ACUM pentru o alianță cu socialiștii. Prin acest document, legiuitorii au recunoscut oficial că Moldova e într-o situație de criză, că statul nu prea funcționează, instituțiile sale fiind aservite unui grup oligarhic „cu expresie totalitară”. Drept urmare, Parlamentul s-a angajat să schimbe „în mod urgent și fundamental starea de lucruri”. Aceste cuvinte ar fi trebuit să fie cheie – urgent și fundamental.

E drept că guvernarea PSRM-ACUM a înfăptuit deja o bună parte a prevederilor[1] din acordul temporar. Au fost cîteva demiteri (dar mai multe demisii), au fost instituite mai multe comisii de anchetă, a fost anulat mixtul, a fost stabilită data alegerilor locale și i-au fost restituite cîteva împuterniciri de bază președintelui. Însă sunt oare acești pași pe măsura gravității crizei descrise în Declarație?

Ce înseamnă un stat capturat?

A elibera un „stat capturat”[2] nu înseamnă doar eliminarea pionilor vechiului regim. Termenul a fost folosit pentru prima dată de Banca Mondială, în jurul anului 2000, pentru a descrie situația din anumite țări din Asia Centrală aflate în tranziție post-sovietică. În această perioadă s-au format mici grupuri criminale și corupte ale căror membri au început să-și exercite influența asupra funcționarilor guvernamentali pentru a-și consolida propriile priorități și poziții economice.

Într-un Stat Capturat, întreg actul guvernării, de la adoptarea legilor pînă la micile decizii birocratice, este manipulat de către persoane private și firme, în favoarea propriilor avantaje politice și economice. Capturarea statului presupune mai mult decît o serie de acte de corupție izolate, ci se referă la monopolizarea tuturor schemelor de corupție.

Rezultatele dezoligarhizării

Pînă acum, procesul de eliberare a instituțiilor publice a cam scîrțîit. Consiliul Superior al Magistraturii este încă constituit preponderent din oameni desemnați după 2016. Deși CSM l-a demis pe Victor Micu din funcția de președinte, acesta rămîne membru al consiliului. Ion Druță, președintele CSJ, deși a fost suspendat din funcție, a fost restabilit[3] printr-o decizie a Curții de Apel. Singurii membri noi sunt Dumitru Robu, procurorul general interimar, și Olesea Stamate, actuala ministră a justiției.

Consiliul Superior al Procuraturii, la fel, a suferit puține schimbări, avînd ca membri noi pe aceiași Robu și Stamate, iar actuala guvernare nu a pus încă în aplicare un plan de reformare a acestui organ.

La cîrma Băncii Naționale se află în continuare Octavian Armașu, fost membru al cabinetului Filip. Consiliul Audiovizualului este în continuare condus de Dragoș Vicol și are în componența sa trei membri numiți în decembrie anul trecut de fosta guvernare, printre care fostul deputat PD, Corneliu Mihalache. Componența ANRE a rămas aceeași, cu patru directori numiți de fosta guvernare. Marcel Răducan, ex-deputat PD, încă se află în fruntea Consiliului Concurenței. Serviciul Fiscal de Stat este condus de Sergiu Pușcuța, desemnat în 2016 în perioada guvernării PD, iar Curtea de Conturi îl are în frunte pe nimeni altul decît Marian Lupu, fostul președinte PD.

Deși demisiile (și mai puțin demiterile) au curs șiroaie încă din primele zile, concursurile de desemnare a noilor demnitari, dar și interimarii puși în loc, lasă de dorit. Un exemplu ar fi numirea magistratei Lidia Bulgac în calitate de președintă interimară a Curții de Apel Chișinău. Doamna Bulgac e una din responsabilii care au permis[4] construcția unui bloc cu 13 etaje în locul cafenelei Guguță. O altă dovadă a caracterului încă captiv al instituțiilor ar fi decizia samovolnică[5] a CSP de a anunța concursul pentru postul de Procuror General înainte de Modificarea Legii Procuraturii.

Toate acestea la un loc, plus convingerea actualei ministre a justiției că sistemul judiciar se poate curăța „de sine stătător”[6], ne face să credem că Reforma Justiției în forma sa actuală a pornit cu stîngul și poate eșua. Declarația cu privire la caracterul captiv al instituțiilor de stat, document care trebuia să devină un carte blanche pentru acțiuni consecvente împotriva regimului oligarhic, pare să fi cedat locul unor sarcini mai banale. Avînd la dispoziție un document politico-juridic de asemenea anvergură, actuala guvernare insistă pe reforme de ordin cosmetic.

Conform clasamentului[7] World Economic Forum, Moldova se află pe locul 132 din 137 țări ale lumii la capitolul Independență a Justiției. A nădăjdui în reforma din interior a actualelor structuri de stat, făcînd mici ajustări la legi și proceduri, înseamnă a nu vedea pădurea de după copaci. Iar a miza pe buna-credință a celor care mai ieri se supuneau ordinelor din GBC, e cel puțin naiv. Cînd guvernarea se declară cu mîinile legate, fiindcă așa scrie legea sau fiindcă justiția e o ramură imună la intervenții din afară, riscă să confunde statul de drept cu respectarea formală a legilor. Principiul separării puterilor în stat și cel al guvernării prin lege presupune că toate trei puteri servesc interesului public și nu sunt captive. Pînă acolo încă tebuie să ajungem.

Ce au făcut alții?

Revoluția Iasomiei

Revoluția[8] din Tunisia din 2011 a fost un răspuns la abuzurile din cei 23 de ani de dictatură ai lui Ben Ali, care a suprimat opoziția și a concentrat economia în mîinile celor din anturajul său. În urma unor revolte spontane, Ben Ali a fugit din țară pe 14 ianuarie 2011.

Sub presiunile venite din partea societății civile, autoritățile interimare au demarat procesul de tranziție democratică. Partidul lui Ben Ali a fost dizolvat și a fost formată Comisia Superioară pentru Realizarea Revoluției. Serviciile de securitate și alte structuri politice – ultimele bastioane ale puterii lui Ben Ali – au fost desființate. Membrii Comisiei Superioare au decis să revizuiască Constituția și să elimine toate iregularitățile care au condus țara spre dictatură. Membri de rang înalt ai regimului lui Ben Ali au fost arestați și acuzați de corupție și șantaj, inclusiv ex-ministrul de interne Rafik Belhaj Kacem. A fost creată o nouă Comisie Electorală independentă și au fost adoptate legi care au standardizat finanțarea partidelor politice și au modificat procedurile electorale. Lustrația în Tunisia[9] a fost înfăptuită în mare parte prin legi electorale, care interzic candidatura persoanelor asociate cu ultimii 10 ani ai fostului regim.

Noua coaliție de guvernare a cedat puterea pașnic trei ani mai tîrziu. Tranziția democratică a Tunisiei e o poveste de succes care a contribuit la declanșarea Primăverii Arabe în statele vecine.

Revoluția Garoafelor

În 1974, forțele de stînga și militare din Portugalia au pus capăt dictaturii printr-o lovitură de stat numită apoi Revoluția Garoafelor[10]. Una din primele măsuri luate de junta militară, care și-a asumat puterea pînă la adoptarea noii Constituții, a fost epurarea sistemului: au fost eliminați din funcții toți membrii vizibili ai elitei politice dictatoriale, ofițeri militari și funcționari din sectorul public și privat, chiar și birocrați mai mărunți.

Principala revendicare populară a fost pedepsirea penală a fostei poliții politice, pentru asta fiind creată Comisia de Abolire a Poliției Secrete. Au fost desființate Adunarea Națională, Camera Corporatistă, partidul de guvernămînt, Legiunea Portugheză, Poliția Politică, Poliția Anti-Revolte, Consiliul Cenzurii și Curtea Plenară. Sindicatele și organizațiile ce reprezentau interesele corporatiste au fost preluate și reorganizate. În doar un an, în jur de 12.000 de persoane au fost înlăturate din funcții. Peste 300 de ofițeri de rang înalt și 42 de magistrați și-au pierdut posturile. Au fost demiși decani și rectori de universitate.

După perioada zbuciumată a represiunilor din sistem, din 1974-1976, a urmat procesul de consolidare a democrației și de reforme moderate. S-a adoptat o Nouă Constituție[11] care prevedea un sistem parlamentar democratic cu mai multe partide, alegeri, un parlament și prim-ministru, garanta separarea puterilor în stat, proteja drepturilor și libertăților fundamentale. În 1986, Portugalia a aderat la Uniunea Europeană. Deși măsurile luate în perioada 1974-1976 sunt văzute în genere drept dure, un sondaj din 2004[12] arată că aproximativ 60% din portughezi le percep ca pe un lucru pozitiv.

Ce presupune Justiția de Tranziție?

După ce cade un regim autoritar și pînă apucă să se instaureze unul democratic, statul trece printr-o perioadă de reformă, numită „justiție de tranziție”. Ea presupune „o serie de procese, epurări, și reparații”[13], o reconfigurare cap-coadă a regimului politic și a instituțiilor precum poliția, armata și sistemul judiciar, transformate de regimul anterior în mașină de represiune. Înfăptuirea justiției de tranziție înseamnă atît pedepsirea celor responsabili, cît și dezactivarea structurilor care au permis abuzul. Reforma instituțională poate include mai multe măsuri[14], printre care:

  • Control și triaj (vetting) - examinarea antecedentelor personalului în timpul restructurării sau angajării pentru a elimina din serviciul public și sancționa oficialii abuzivi și corupți. Soluție, de altfel, propusă[15] de actualul ambasador UE în RM, Peter Michalko.
  • Reforma structurală - restructurarea instituțiilor pe principii de integritate, legitimitate și funcționalitate.
  • Supravegherea - crearea organelor de supraveghere transparente în cadrul instituțiilor statului pentru a asigura principiul răspunderii (accountability) față de reprezentații poporului.
  • Transformarea cadrului legal - reformarea sau adoptarea legislației, modificarea constituției sau accederea la tratatele internaționale pentru protecția și promovarea drepturilor omului.

Obiectivul principal al unei justiții de tranziție este de a pune capăt culturii impunității (cînd agenții statului au convingerea că abuzurile vor rămîne nepedepsite) și de a stabili statul de drept într-un context de guvernare democratică. Cu alte cuvinte, justiția de tranziție vizează: încetarea abuzurilor continue în adresa drepturilor omului, investigarea crimelor din trecut, identificarea și sancționarea persoanelor responsabile pentru încălcarea drepturilor omului, compensarea victimelor, prevenirea abuzurilor viitoare și reformarea structurilor de securitate.

Curățarea sistemului sau revanșism politic?

Tranzițiile democratice dau undă verde pentru măsuri care pot părea radicale, care sunt însă necesare pentru demontarea vechiului sistem.[16] În cazul Tunisiei[17], răspunderea penală a membrilor fostului regim a fost esențială pentru justiția de tranziție și restabilirea statului de drept.

Acest lucru s-a manifestat nu doar în Tunisia sau Portugalia. În Franța postbelică din perioada lui De Gaulle a fost creată „starea de indignitate”[18]. Membrii și susținătorii regimului colaboraționist de la Vichy au fost supuși unui set riguros de măsuri: li s-a confiscat averea, au pierdut dreptul la pensie, au fost privați de drepturile electorale și li s-a interzis participarea în viața politică, mass-media și sindicate. Durata acestor măsuri era de la cinci ani la privarea pe viață, de la caz la caz.

Un șir de state din fostul bloc socialist au implementat lustrația[19]. Astfel, mai multor persoane care au colaborat cu serviciile secrete din perioada comunistă sau care au comis infracțiuni grave împotriva drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, li s-a interzis participarea în viața politică, să ocupe funcții, sau chiar li s-a îngrădit dreptul la cetățenie. Republica Moldova este unul din puținele state europene din acest bloc care nu au implementat astfel de măsuri.

Ce e de făcut?

Schimbarea puterii din Moldova nu se ridică la nivelul revoluțiilor din Portugalia sau Tunisia, însă scopul declarat al noii guvernări cere măsuri la fel de radicale: epurări, pedepsiri, restructurări. O idee propusă de avocatul și expertul în politici publice Ștefan Gligor[20] e lichidarea CA, PCCOCS și Procuraturii Anticorupție, crearea unor instituții noi în locul acestora, dar și crearea unei comisii de reatestare a tuturor judecătorilor din toate structurile de stat. Lucru care ar fi posibil, potrivit activistului, printr-o lege organică adoptată de majoritatea parlamentară.

Nu există alternative

Actuala majoritate guvernamentală și-a asigurat mandatele în urma alegerilor cu cea mai mică prezență[21] din istoria Republicii Moldova. Un asemenea nivel de apatie printre rîndurile alegătorilor nu a existat nici măcar după 8 ani de guvernare PCRM. Cetățenii par a fi neîncrezători în democrație.

Acționarea în spiritul Declarației cu privire la caracterul captiv al instituțiilor de stat este o șansă de a restabili încrederea cetățenilor în democrație și statul de drept. A spune că statul e capturat înseamnă a recunoaște că există o structură care a acaparat instituțiile publice și a monopolizat actele de corupție. Dacă această structură nu va fi înlăturată, va spori riscul apariției unui nou oligarh, unui nou partid privat și a oamenilor docili acestora.

Dezoligarhizarea statului înseamnă în primul rînd ordine în sistemul justiției, iar actuala majoritate și-a obținut mandatul anume cu această promisiune. Apelurile morale[22], găselnițele tehnice și pretextele ridicole pentru demiteri[23] nu se ridică la standardul impus de Declarație: schimbări urgente și fundamentele.


  1. Acordul temporar ACUM-PSRM, unimedia.info ↩︎

  2. Definiția Statului Capturat, wikipedia.org ↩︎

  3. Maia Sandu despre restabilirea lui Druță în fruntea CSJ, agora.md ↩︎

  4. Magistrații dau undă verde construcției unui bloc cu 13 etaje în locul cafenelei Guguță, anticoruptie.md ↩︎

  5. Reacția Maiei Sandu la decizia CSP de a anunța concursul pentru postul de Procuror General, tv8.md ↩︎

  6. Reforma Justiției în viziunea lui Stamate, moldova.europalibera.org ↩︎

  7. Clasamentul World Economic Forum, weforum.org ↩︎

  8. Tranziția democratică din Tunisia, researchgate.net ↩︎

  9. Lustrația din Tunisia, mei.edu ↩︎

  10. Justiția de Tranziție din Portugalia, ↩︎

  11. Constituția Portugaliei (1976), wikisource.org ↩︎

  12. Portuguese Catholic University Opinion Poll, Commission for the Commemoration of the Thirtieth Anniversary of 25 April 1974. ↩︎

  13. John Elster (ed); Retribution and Reparation in the Transition to Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, New York, 2006 ↩︎

  14. Reforma Instituțională, ICTJ, ictj.org ↩︎

  15. Ambasadorul UE în RM: Justiția are nevoie de o reformă radicală, agora.md ↩︎

  16. Jon Elster, Closing the Books: Transitional Justice in Historical Perspective ↩︎

  17. Raportul ICTJ, Justiția în timpul Tranziției (Cazul Tunisiei), ictj.org ↩︎

  18. Indignité nationale, wikipedia.org ↩︎

  19. Definiția Lustrației, wikipedia.org ↩︎

  20. Ștefan Gligor despre curățarea sistemului în termeni și condiții clare, moldova.europalibera.org ↩︎

  21. Rezultatul alegerilor parlamentare din 2019, alegeri.md ↩︎

  22. Maia Sandu către procurorii din țară, agora.md ↩︎

  23. Victor Micu - demis din funcția de președinte CSM, agora.md ↩︎