În situații de criză, cultura e cam prima la care renunțăm și ultima de care ne amintim cînd revenim la normal. Victoria Coroban și Andrei Lutenco, moderatorii celui de-al cincilea episod al podcastului „Asta-i situația”, se întreabă cît de sănătoasă este această abordare. Invitații, Nora Dorogan, membră a colectivului teatru-spălătorie, și Max Cârlan, director al festivalurilor MOLDOX și Queer Voices, ne povestesc cum supraviețuiește cultura independentă și ce susținere au văzut ei de la stat pe vreme de pandemie, dar și înainte de ea. La fel, vorbim despre cultură ca serviciu public și despre relația dintre cultura unei societăți și șansele acesteia de a depăși crizele.

Mai puteți asculta podcastul pe Google Podcasts, Apple Podcasts, Facebook, Youtube, Spotify, Pocket Cast, Breaker, și RadioPublic. Iată un rezumat:

Cum a ajutat statul cultura independentă?

Statul nostru alocă aproximativ jumătate de procent din PIB, cam 1 mlrd de lei, pe toată cultura națională – bani care în mare parte se duc pe întreținerea, și aceea la limită, a instituțiilor culturale de stat. Și doar o jumătate de procent din acest buget, cam 5 mln, se alocă pentru toate proiectele culturale independente – teatre, arte performative, arte vizuale, muzică etc. În 2020, an pandemic, suma a rămas neschimbată.

Nora Dorogan mărturisește că echipa teatrului-spălătorie, avînd norocul unor parteneriate și co-produceri internaționale, nu a aplicat la concurs niciodată. „E vorba de o sumă foarte mică (...) Nu mi-aș imagina ca inițiativă independentă să mă bazez doar pe susținerea locală, nu poți supraviețui doar din asta. Și ceea ce e interesant e că (concursul din) noiembrie 2020 nu diferă deloc de anii precedenți. Nu este nicio propoziție despre în ce condiții vom funcționa. Nu există nimic. Pe ei nu-i interesează. Nu ținem cont de context, nu ținem cont de criză. Există același buget, există acest regulament”.

Problema e că și înainte de pandemie, guvernul nu doar că nu ajuta cultura independentă suficient, dar mai și punea bețe în roate. Chiar în ajunul crizei sanitare, în ianuarie-februarie trecut, Ministerul Culturii solicita celor cîteva inițiative culturale găzduite de Muzeul Zemstvei să evacueze spațiul. Nora își amintește că ministrul de atunci, Corneliu Popovici, părea mai degrabă îngrijorat de starea pereților clădirii și deloc de soarta proiectelor care dădeau viață acelei clădiri. „Nu exista niciun fel de responsabilitate sau viziune ce ar putea el să facă pentru scena independentă de astăzi, ce ar putea să facă el pentru arta contemporană de astăzi, pentru artiștii și artistele de astăzi”.

Festivalul internațional de film documentar MOLDOX, care se organizează de 5 ani la Cahul, s-a desfășurat anul trecut cu sprijinul unei pleiade de finanțatori internaționali, contribuția Consiliului Național de Cinematografie fiind de 2,5%. Max Cârlan, directorul festivalulul, recunoaște că se simte descurajat să caute bani în țară: „Cumva știi că răspunsul o să fie negativ sau o să ne scadă din buget foarte mult și dacă ne gîndim la cît efort depunem și să stăm sub semnul întrebării, o să ne dea sau nu, mai bine depunem în alt loc eforturile.”

Cum s-au descurcat?

Fără susținere din partea statului, inițiativele culturale independente au mizat în continuare pe asistență externă. Pe lîngă faptul că mulți din cei implicați în activități culturale independente au și alte joburi din care se hrănesc, unii artiști au primit de la fundații internaționale sume modice pentru a supraviețui.

Multe inițiative au trebuit să-și regîndească formatul și să se adapteze la restricțiile sanitare. De exemplu, proiecțiile în cadrul festivalului MOLDOX au avut loc în aer liber și după 8 seara. Multe din activitățile tradiționale ale festivalului, de exemplu, concertul de deschidere și închidere sau întîlnirile cu autorii filmelor, nu au mai fost posibile. „Nu poți încuraja oamenii să vină la evenimentul tău”, se plînge Max Cârlan, mîhnit de faptul că ultima ediție a festivalului nu a avut aceeași audiență.

Multe activități culturale și-au găsit refugiul online. Dacă nu prea multe. „Pentru că punînd toată chestia asta online, a fost un fel de supradoză”, spune Nora Dorogan. Ea mai regretă și lipsa contactului direct cu spectatorul. Astfel, teatru-spălătorie a ajuns la ideea de a vorbi cu publicul la telefon. „Noi am invitat publicul să-și lase numărul de telefon, să aleagă ziua și ora în care performerul sau performa să-i sune și să le spună o istorie la telefon, una selectată din spectacolele produse de spălătorie în ăștia 10 ani de teatru independent. Am încercat să ajungem și la publicul din afara Chișinăului (...) Au fost și persoane mai în vîrstă, care demult nu mai fuseseră la teatru.” Trupa a mai făcut și un audioperformance, difuzat la radio, iar acum pregătește lansarea unui spectacol documentar despre Holocaust, pe care-l va pune online și pe care speră să-l arate la televiziunea națională.

Cu toate relele, pandemia a oferit artiștilor o fereastră de timp pentru a gîndi o coaliție a culturii independente. E o idee mai veche, de cel puțin 10 ani – ne povestește Nora – dar pandemia a fost imboldul care a demonstrat importanța unității. Unul din scopurile coaliției e să obțină îmbunătățirea cadrului legal și dezvoltarea unor politici care să răspundă necesităților scenei independente.

De ce e nevoie de cultură în pandemie?

Felul în care statul (nu) a susținut cultura în pandemie reflectă o abordare mai veche, una potrivit căreia cultura trebuie să devină autosuficientă, să fie o „industrie creativă”. Nora Dorogan însă crede că rolul culturii nu este să producă profit. „Rolul culturii este să educe”. „Rolul nostru este de a reacționa la ce se întîmplă azi în lume (…) De a contracara prin spectacolul nostru discursuri, de exemplu, de rasism, de homofobie, de xenofobie”. Ea spune că discursul cultural înseamnă și gîndire critică, și capacitate de a purta un dialog.

În pandemie, ura și neîncrederea dintre oameni pare doar să fi crescut. Oamenii se împart în noi și noi tabere, care se acuză reciproc, pun la îndoială știința, promovează teorii conspiraționiste și tot așa. Or, anume în situații de criză, oamenii ar trebui să revină la anumite repere, pînă la urmă culturale: solidaritatea, încrederea și ajutorul reciproc, dezbaterea deschisă a ideilor.

Într-un final, cultura și arta, fie ele independente sau de stat, servesc un interes public – cel de a educa. De asta statele dezvoltate investesc în cultură nu doar pentru a primi un profit, iar supraviețuirea artiștilor și a inițiativelor nu este doar problema lor, ci și a statului. Avem toți de beneficiat de munca culturală, iar asta ar trebui să însemne că ar trebui să ne îngrijim, ca stat, de aceea ca lucrătorii și lucrătoarele culturale să beneficieze de suport necondiționat în această pandemie.

Iar această abordare trebuie să continue și după pandemie – acum cultura e tratată ca un accesoriu, ca un element de divertisment la care ne gîndim în ultimul rînd, dovadă fiind și ponderea din buget alocată culturii și lipsa de viziune și strategie a autorităților. La prima vedere, cultura e un domeniu care cere investiții fără să aducă beneficii vitale și palpabile. Dar o privire de ansamblu, concluzionează Victoria și Andrei, ne arată că investiția în cultură, prin problemele pe care le poate preveni, înseamnă de fapt investiție în educație, în sănătate, în protecție socială, în democrație.

Proiectul este finanțat din sursele grantului oferit de Fundația Soros Moldova din Fondul de Rezervă "Phase II COVID-19 response" pentru susținerea Republicii Moldova în combaterea răspândirii coronavirusului de tip nou.