În iulie 2017, Parlamentul Republicii Moldova adoptă un nou sistem electoral, prin care 51 din cei 101 de deputați urmează să fie aleși în circumscripții uninominale majoritare. Și asta în pofida criticilor din interior și exterior care vorbeau despre amenințări la adresa democrației, riscuri de manipulare și corupție. Multașteptatul aviz al Comisiei de la Veneția, organul consultativ al Consiliului Europei în materie electorală, a dezamăgit autorii reformei, calificînd-o drept „inoportună”.

Ca răspuns la critici, autoritățile moldovene s-au înarmat cu un concept pe cît de impunător, pe atît de complex—cel de suveranitate—și au afirmat că a solicita autorităților să renunțe la reformă înseamnă a încălca suveranitatea țării. „Suveranitatea” a apărut în vocabularul președintelui parlamentului, șefului partidului de guvernămînt, al președintelui țării și chiar s-a strecurat în întrebările din sondajele de opinie1 despre modificarea sistemului electoral și precondițiile finanțării din partea UE.

„Vom vedea ce propuneri pot fi luate în calcul și ce propuneri nu pot fi luate în calcul, însă nimeni din exterior nu poate să ne indice nouă, unui stat suveran, ce să facem.” Igor Dodon despre avizul Comisiei de la Veneția2

Adunate la un loc, argumentele politicienilor se reduc la raționamentul că, atunci cînd cineva spune statului Republica Moldova că nu e bine să schimbe mecanismele prin care funcționează democrația în țară, acest fapt automat atentează la suveranitatea țării și constituie o imixtiune inacceptabilă în afacerile interne.

Ce este suveranitatea?

Dar este asta chiar așa? Ce este suveranitatea? Și cui servește ea în acest caz? Iar dacă reprezentanții unor țări UE invocă argumentul suveranității în circumstanțe similare, oare nu pot s-o facă și demnitarii moldavi? Oare nu sunt ei, la urma urmei, suverani?

În mai multe țări ale Europei de est și centrale, procedurile constituționale cu privire la transferul legitim al puterii sau menținerea acesteia sunt deseori ignorate sau încălcate grosolan.3 Profitînd de faptul că suveranitatea e un concept destul de încîlcit, mulți politicieni invocă acest argument atunci cînd le convine. Pentru a evalua critic astfel de argumente, trebuie să vedem care este semnificația și rolul suveranităţii într-o entitate statală în secolul XXI.

Suveranitatea suveranului

Conceptul de suveranitate a fost popularizat în secolele XV-XVI, inițial fiind asociat cu autoritatea guvernelor sau statelor. Atunci ea desemna atributul unui singur individ căruia îi aparținea puterea (monarhul absolut), legitimitatea căruia venea dintr-o sursă divină sau istorică, dar nicidecum din consimțămîntul poporului.4

Secole în urmă, suveranitatea desemna atributul unui singur individ, monarhul, care putea face cu poporul său aproape tot ce-i trăsnea prin cap.

Conform concepției de atunci, statul (deci suveranul) nu putea fi obligat să respecte norme internaționale, cu excepția cazului cînd acesta și-a oferit acordul expres în această privință.5

E adevărat că la începuturile sale, în limbajul dreptului internațional, dominat atunci de înțelegeri dintre monarhi absoluți, suveranitatea avea scopul de a proteja teritoriul statului de la orice influențe din partea rivalilor. Cu alte cuvinte, o intervenție a unei puteri politice în teritoriul alteia era considerată o încălcare a suveranității.

Însă chiar și atunci suveranitatea nu era privită drept un concept absolut. O limitare clasică a fost—și rămîne—principiul pacta sunt servanda, conform căruia toate tratatele urmează a fi respectate. Și astăzi acest principiu constituie o garanție de executare a tratatelor și acordurilor internaționale, inclusiv în domeniul drepturilor omului.

Prin urmare, chiar și în acea perioadă suveranul era limitat în exercitarea puterii sale, cel puțin în relațiile cu alte state.

Atunci cînd democrația într-un stat este erodată, aceasta nu mai este o chestiune internă, ci una care preocupă ordinea internațională.

Suveranitatea poporului

Lucrurile s-au schimbat odată cu revoluțiile democratice de la sfîrșitul secolul XVIII, cea americană și cea franceză în special. Suveranitatea nu mai aparține acum monarhului, ci poporului. Astfel, suveranitatea devine limitată și în interiorul statului, grație adoptării conceptelor separării puterilor în stat și a drepturilor omului, consfințite în constituții.

Suveranitatea poporului: odată cu revoluțiile de la sfîrșitul sec. 18, suveranitatea trece de la monarh la popor și devine limitată, graţie adoptării conceptelor separării puterilor în stat și a drepturilor omului.

După al doilea război mondial, suveranitatea populară a devenit parte a dreptului internațional. În exterior, suveranitatea a evoluat în principiul egalității suverane a statelor, inserat în Carta ONU și privit drept o condiție pentru menținerea unei ordini internaționale.6 Tot Carta ONU prevede obligația generală de a promova și încuraja drepturile omului.7

Declarația Universală a Drepturilor Omului, o piatră de temelie a dreptului internațional,8 consfințește legătura între voința poporului și asigurarea unor alegerile oneste. Această normă conferă o nouă dimensiune concepției internaționale a suveranității: atunci cînd democrația într-un stat este erodată, aceasta nu mai este o chestiune internă, ci una care preocupă ordinea internațională.

Suveranitatea și drepturile omului

Începînd cu mijlocul secolului XX, devine acceptat faptul că este nevoie de mecanisme democratice care să creeze limite suveranității populare. Astăzi consensul internațional este că pluralismul, dezbaterile inclusive și protecția intereselor minorităților împotriva tendințelor agresive ale populației majoritare sunt esențiale pentru societățile stabile și democratice.9

În lumea contemporană, suveranitatea este efectiv limitată prin faptul că statul aderară la diverse instrumente de protecție a drepturilor omului. Aceste instrumente adesea includ și mecanisme de monitorizare, raportare și sancționare care, efectiv, intervin în treburile statului, semnalînd încălcări ale drepturilor omului și sugerînd sau impunînd soluții. Acestea din urmă sunt perfect legale și inerente modelului contemporan al suveranității și ordinii internaționale.

Ororile celui de-al Doilea Război Mondial au influențat mult făgașul dreptului internațional și conceptul drepturilor omului în special. Civilizația a înțeles că, uneori, dacă nu limitezi drepturile majorității, se întîmplă holocausturi...

De exemplu, ar fi oare condamnările Moldovei la CEDO o violare a suveranităţii acesteia? Nu, deoarece Moldova s-a obligat să respecte hotărîrile Curţii, în interesul cetățenilor Moldovei.

În acest context, ar fi oare condamnările Republici Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului o violare suveranității acesteia? Nu, deoarece prin aderarea la Convenția respectivă, Moldova s-a obligat să respecte hotărîrile Curții.10 Acesta ar fi un exemplu de limitare voluntară a suveranității. Pacta sunt servanda, nu-i așa?

Chiar dacă majoritatea vrea altfel...

Desigur, există chestiuni care cad sub incidența suveranității exclusive a statului, cum ar fi alegerea sistemului de învățământ, neutralitatea militară sau executarea legislației penale.

În același timp, statul nu are dreptul să legifereze aplicarea torturii în niciun caz, chiar dacă majoritatea ar susține-o (de exemplu, pentru a preveni actele teroriste). Aici suveranitatea poporului este limitată prin normele imperative ale dreptului internațional, care derivă din simpla apartenență a statutului nostru la comunitatea internațională.

Guvernul, presupunînd că este în mod legitim derivat al suveranității poporului, are o marjă largă în legiferarea diverselor aspecte ale activității statului, inclusiv sistemului electoral. Aceasta nu este însă una nelimitată. A declara sau a sugera opusul ar corespunde unor concepții învechite a suveranității statului.

Suveranitatea și populismul

Argumentul suveranității absolute desigur nu a fost inventat în Moldova, fiind unul mai ales popular în rîndul politicienilor populiști, care îl folosesc pentru a acționa împotriva rivalilor interni și a criticilor din exterior. Un raport recent al Consiliului Europei vorbește direct despre acest lucru:

„Probabil cel mai frecvent este atacul populist împotriva normelor și instituțiilor internaționale, care sunt criticate ca fiind un blocaj al suveranității absolute a «poporului»”11

Această constatare vine în contextul apelului la suveranitate făcut de guvernele unor state membre ale UE, cum ar fi Polonia sau Ungaria, care au adoptat recent reforme criticate ca fiind nedemocratice și neconforme standardelor UE, precum cele referitoare la supremația legii și drepturile omului.

Declarațiile cu privire la suveranitate pot alimenta un sentiment de orgoliu național. Iată cum a comentat ministrul polon al justiției, Zbigniew Ziobro, criticile din partea UE privind controversata reformă a Curții Constituționale din țara sa:

„Suntem o țară suverană care decide singură despre propriile organe constituționale. […] Nu consider că un organism extern ne poate impune ceva, deoarece asta ar putea intra în conflict cu simțul nostru de mîndrie națională”.12

De ce joacă populiștii cartea suveranității, pe scurt

Politicienii populiști sunt buni la a exploata sentimente populare, cum ar fi mîndria națională. Atunci cînd nu le convine să respecte un angajament internațional, aceștia inventează un conflict de tip „noi” versus „ei”, unde „ei” sunt entitățile din afară, presupuși dușmani, care nu vor, spre exemplu, o schimbare pozitivă a „clasei politice”, respectiv acționează în detrimentul „nostru”.

E curios că, nefiind încă stat membru al UE și doar avînd aspirația de aderare, Moldova deja recurge la aceleași argumente.

Guvernele pleacă și vin, dar drepturile omului ramîn.

Cum se înțelege suveranitatea în Moldova

Cînd, în martie 2017, se înregistra în Parlament una din variantele inițiale ale reformei electorale, speakerul Andrian Candu a promis că: „Acest proiect de lege nu va fi votat pînă nu vor fi organizate dezbateri ample și nu vom avea avizul Comisiei de la Veneția”. Însă după ce avizul s-a dovedit negativ asupra esenței reformei, autoritățile moldovene au ales să rețină doar „recomandările tehnice”. În rest, ni s-a zis, recomandările forului european nu prea contează, iar orice tentativă de a convinge parlamentarii să nu adopte sistemul mixt trebuie interpretată drept imixtiune în afacerile interne sau încălcare a suveranității. Președintele Dodon, la rîndul său, a dublat mesajul.

Citiți la temă Comisia de la Veneția nu mai contează?

Cu cîteva zile înainte de adoptarea sistemului mixt, în pofida criticilor, Partidul Democrat publică un sondaj de opinie prin care încearcă să sugereze că Parlamentul trebuie să-și exercite „dreptul suveran” în această chestiune dacă majoritatea o cere. Totodată, UE ar trebui să înțeleagă din acest sondaj că poporul moldav va fi rănit în sentimentele sale suverane dacă UE l-ar „sancționa” și ar întrerupe asistența macrofinanciară în legătură cu trecerea la sistemul mixt.

Citiți la temă Cum un sondaj poate manipula respondenții și publicul

Opinia Comisiei de la Veneția privind proiectul de lege nr. 154 despre modificarea sistemului electoral este un exemplu al felului în care un mecanism internațional—în cazul dat, un organ consultativ, format din experți, la care R. Moldova este parte—intervine prin instrumente juridice neobligatorii (soft-law) pentru a recomanda statului Republica Moldova soluții care să prevină erodarea democrației.

Astfel, opinia Comisiei face apel la suveranitate în sensul ei contemporan:

• atenționează asupra lipsei consensului în societate—respectiv, a unei voințe populare clare—și a unui proces larg de consultare;

• vorbește despre riscul coruperii candidaților în Parlament în noul sistem și riscul influențării politice a procesului de constituire a circumscripțiilor electorale;

• este îngrijorată de reprezentarea femeilor și a minorităților în Parlament, după introducerea noului sistem.

Comisia a avizat negativ noul sistem electoral nu în pofida suveranității poporului Republicii Moldova, ci pentru a proteja această suveranitate și mecanismele prin care aceasta se exprimă.

Comsia de la Veneția, ca și alte organisme internaționale, există pentru a preveni derapaje democratice.

Concluzie

Dreptul internațional modern nu protejează suveranitatea guvernului, ci a poporului.13 Suveranitatea este limitată în exterior, de principiul care te obligă să respecți acordurile internaționale, și în interior, de principiul separării puterilor în stat și drepturile omului.

Atunci cînd un guvern acționează într-un fel în care normele democratice și drepturile omului sunt în pericol, acel guvern încalcă suveranitatea poporului. Creînd condiții pentru alegeri neoneste, acel guvern încalcă suveranitatea poporului. Mecanismele internaționale, cum ar fi Comsia de la Veneția, există anume pentru a preveni aceste derapaje.

Suveranitatea, în sensul în care o folosesc Vlad Plahotniuc,14 Andrian Candu15 și Igor Dodon, nu există. Într-o lume globală în care statele își asumă benevol obligații internaționale ce țin de democrație, statul de drept și drepturile omului, Guvernul este responsabil față de propriii cetățeni, dar și față de comunitatea internațională.

Vorbind despre suveranitate atunci cînd organismele internaționale și regionale atenționează despre tendințe nedemocratice, Moldova nu inventează bicicleta. Recent, regimuri recunoscute ca fiind populiste și/sau naționaliste ori cu tendințe autoritare (din Rusia, Ungaria sau Polonia) folosesc același argument.

Astfel pro-europenii Andrian Candu și Vlad Plahotniuc sunt pe aceeași lungime de undă cu pro-rusul Igor Dodon, naționalistul Viktor Orban, regimul autoritar al lui Vladimir Putin și dreapta populistă din occident.

Acest articol poate fi preluat în întregime, cu menționarea sursei, iar în cazul republicării pe web, și cu însoțirea unui link activ spre articolul original.

  1. Din Barometrul socio-politic iulie 2017, realizat de IMAS, la comanda PD: „Cum credeți că ar trebui să procedeze actualul Parlament? • Să țină cont de recomandările Comisiei de la Veneția și să nu schimbe acum sistemul electoral • Să se folosească de dreptul suveran de a decide schimbarea sistemului electoral dacă majoritatea cetățenilor cer acest lucru.”

  2. Igor Dodon s-a răzgândit: „mixtul” va fi sprijinit la vot indiferent de părerea Comisiei de la Veneția (VIDEO), europalibera.org

  3. Nations in Transit 2017. The False Promise of Populism, freedomhouse.org

  4. Sovereignty and Human Rights in Contemporary International Law, Michael Reisman, American Journal of International Law, p. 866, 1990

  5. International Protection of Human Rights and State Sovereignty, Jost Delbruck, Indiana Law Journal, Volume 57, Issue 4, p. 569

  6. Id, p. 571

  7. Art. 1(3): „Scopurile Organizației Națiunilor Unite sunt urmatoarele:[...] Să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”

  8. Articolul 21: „Voința poporului este baza puterii de stat, această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal egal și prin vot secret sau după o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.”

  9. Thorbjørn Jagland: Populism – How strong are Europe’s checks and balances?, rm.coe.int

  10. Articolul 46(1) al Convenției Europene a Drepturilor Omului

  11. Vezi 9

  12. Poland’s constitutional crisis goes international, politico.eu

  13. Vezi 4, p. 869

  14. Vlad Plahotniuc: „Comisia de la Veneția nu intervine în dreptul suveran al țării de a-și stabili sistemul electoral, deci nu va impune nimic Moldovei așa cum speculează unii din opoziție.” Parlamentarii PD și PS față în față cu reprezentanții Comisiei de la Veneția, europalibera.org

  15. Citat din articolul Reuters Exclusive: Moldova plan to change vote rules 'inappropriate' - rights body experts: „Potrivit lui [Andrian Candu], coaliția de guvernare din Moldova va aprecia argumentele juridice și expertiza tehnică din partea Comisiei [de la Veneția] pentru a putea îmbunătăți legislația privind modificarea sistemului electoral, «însă fără a interveni în ceea ce considerăm a fi alegerea suverană a țării»”.